Conform informațiilor furnizate de către Banca Națională a României, aproximativ două milioane de români au un credit. În contextual actual, achiziționarea unei locuințe devine o provocare. Fie că vorbim de achiziționarea unui imobil, de un card de cumpărături, credit de nevoi personale, toate acestea presupun încheierea unui contract de credit.

De cele mai multe ori, suntem puși in situația de a face un împrumut, contractul de credit fiind cea mai uzitată tehnică de finanțare.

În sensul Ordonanței de Urgență nr. 50/2010, contractul de credit este „contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor.”

Cu alte cuvinte, contractul de credit constituie o varietate a contractului de împrumut cu dobândă. Art. 2167 C.civ., statuează faptul că „dispozitiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naște şi o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligații.” Aceeași calificare a fost dată şi de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 62/2017, a declarat în sensul în care, contractul de credit nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă.

Pentru că împrumutătorii sunt profesioniști, comercianți, creditori, iar în acest raport participă şi persoanele fizice, consumatorii, legiuitorul a instituit o serie de reguli de protecție.

În sensul O.U.G. nr. 50/2020, termenii au următoarele semnificații:

consumator – persoana fizică ce acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale.

creditor – persoana juridică, inclusiv sucursalele instituțiilor de credit şi ale instituțiilor financiare nebancare din străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României şi care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale ori profesionale.

Regimul juridic în materia clauzelor abuzive este reglementat, la nivel național, prin intermediul a două acte normative, respectiv Legea nr. 193/2000 și Legea nr. 72/2013.

În baza legislației Uniunii Europene, condițiile contractuale trebuie să fie echitabile. Contractul nu trebuie să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile consumatorilor și cele ale vânzătorilor și furnizorilor, iar clauzele contractuale trebuie redactate într-un limbaj simplu, inteligibil.

Orice contract încheiat între profesioniști şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul și prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților.

Extragem din această definiție criteriile pentru care o clauză poate fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul (cu alte cuvinte să fi fost impusă de către profesionist și să fi fost neclară), să creeze un dezechilibru între drepturi şi obligații (adică să creeze uneia dintre părți o situație dominantă în contract) şi să fie contrară bunei credințe (să limiteze drepturile sau obligațiile esențiale). Orice tip de clauza contractuala poate căpăta valenta unei clauze abuzive daca identificam cele 3 elemente.

Părțile au libertatea de a încheia orice contract cu respectarea condiției ca prin manifestarea lor de voință să nu se încalce legea, ordinea publică şi bunele moravuri fiind o obligație fundamentală.

Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul

Din dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se instituie prezumția că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei. Oferim drept exemplu, contractele standard, preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care, după o revizuire de ansamblu a contractului se constată că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Prin impunerea clauzelor în mod unilateral, în cazul contractelor de adeziune, de exemplu, al căror conținut este prestabilit de către profesionist, rolul consumatorilor se rezumă la a-și da consimțământul cu privire la încheierea raportului, fără a putea influența conținutul.

Creează un dezechilibru între drepturi şi obligații

Dezechilibrul la care se referă legislația privind protecția consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unor comisioane nenegociate, care nu dovedesc o contraprestație din partea comerciantului. Cu alte cuvinte, creează uneia dintre părți o situație dominantă în contract.

Instanța are astfel rolul de a reechilibra raportul juridic dintre comerciant și consumator, adaptând contractele, protejând consumatorul.

Contrară bunei credințe

Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație. Buna-credință reprezintă un principiu fundamental al dreptului civil care constă pentru fiecare dintre părți în a nu înșela încrederea pe care i-a suscitat-o cealaltă parte atunci când a contractat.

Imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele profesioniștilor încheiate cu consumatorii

 Potrivit art. 2502 C.civ., „(1) Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp.

(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel;

2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;

3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;

4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.”

Formularea unei acțiuni în constatarea existenței clauzelor abuzive este imprescriptibilă, aceasta echivalând cu nulitatea absolută a respectivelor clauze.

De asemenea, potrivit art. 13 alin. (7) și (8) din Legea nr. 193/2000, „(7)Prin derogare de la prevederile Codului civil ce reglementează prescripţia extinctivă, formularea unei acţiuni în constatarea existenţei clauzelor abuzive este imprescriptibilă.

(8)Prin derogare de la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de executare are posibilitatea de a examina în cadrul contestaţiei la executare, la cererea consumatorului sau din oficiu, dacă clauzele dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator ce constituie titlu executoriu au caracter abuziv, o astfel de contestaţie la executare fiind imprescriptibilă.”

În concluzie, legislația națională, în conformitate cu standardele europene, interzice clauzele abuzive și protejează consumatorul în relația sa cu comerciantul. Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.